E liniste.Si intuneric.Si frig.E si ploaie si pe fundalul simfoniei sale,fantomele frunzelor danseaza pe melodia pe care obisnuia sa o fredoneze fix langa cafeneaua de mahala.O cafenea unde adesea, atriile inimilor ciocneau cu mandrie paharele pline cu starlici de venin.Apoi se priveau,si fara regret,cu o privire inexpresiva si se aruncau in bratele intunericului.
Cu o sete nebuna si disperata de a-si arde simturile,inima a luat-o la pas printre multime.Credea ca scrumul e mai gratios.Dar nu stia ca e gratios cand vorbeste din intuneric,doar cand vorbeste din intuneric.Cand pe bolta sufletului,in intuneric,se desfigureaza cerul de tunete si fulgere.
E atat de linste si intuneric incat gandurile care nu imi tac parca sunt gata sa imi condamne pacatele.Imi vorbesc neincetat.Niciodata clar,niciodata precis.Doar imi vorbesc neincetat.Poate vor doar sa ma amageasca.Poate ma mint.Poate imi doresc eliberarea.Sau poate toata vorba lor e doar o incantatie.Poate-mi striga calaul.Poate-mi cheama parintii.Poate-mi blesteama soarta.Sau poate imi fac lumina in tot intunericul asta.
M-am apucat sa numar timpul.Ma auzi?Opresc numaratoarea.Nu striga.Sunt chiar dincolo; dupa fum. Imi caut neincetat ramasitele de scrum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu