Undeva, la capatul unui tunel, o raza palida de lumina isi croia drum prin intunericul deplin. Singura intr-un loc atat de pustiu si rece, ea incerca sa il strabata centimetru cu centimetru, pas cu pas, dar nu reusea. Intensitatea ei era mult prea mica si nesemnificativa, pe cand intunericul era adanc, profund, apasator. El nu lasa lumina sa il treverseze...
Undeva, la capatul unui suflet, o raza palida de speranta inainta prin pustietatea si linistea ce o inconjurau din toate partile. Trebuia sa schimbe locul prin care trecea. Si reusea... La inceput atat de mica, apoi crescand treptat, speranta avea puterea de a umple sufletul cu fericire, calmitate, inocenta, caldura ... iar acesta se trezea parca dintr-un vis fara sfarsit si devenea mai deschis.
Intr-adevar, speranta moare ultima ... Nu ii venea sa creada, dar parca i-a auzit numele. Prin atata lume care trecea in jurul ei, un glas a folosit numele sau. Din coltul gurii a schitat un zambet. Si nu a fost un zambet fortat. A fost unul adevarat...A fost atunci unul..:)
mama sa mi bag picioarele cat de bine e scris asta:x
RăspundețiȘtergeree genial:x